Deși au trecut 81 de ani de când femeile au intrat în rândul lumii și au drept de vot, România tranzitează actualmente o perioadă de incertitudine privitoare la condiția acestora în societate.
Întâi de toate, este esențial să lămuresc un aspect, interpretat de foarte multe ori în mod eronat.
Feminismul militează pentru egalitatea dintre sexe, nicidecum pentru supremația femeilor. Termenul în sine produce această confuzie la nivelul societății, fapt pentru care mulți se arată deranjați de dorința inexplicabilă de emancipare a femeilor, care, deși beneficiază din punct de vedere legislativ de toate drepturile constituționale, sunt percepute în continuare drept reprezentante ale sexului slab.
Cauzele acestui fenomen social sunt multe: de la lipsa de educație în acest sens, până la perpetuarea unei cutume social-religioase, ce impune încă de la naștere rolul și rostul fetiței, al fetei și ulterior al femeii. Surprinzător (sau nu), există în continuare oameni pentru care legea patriarhatului dictează felul în care ar trebui să funcționeze societatea: femeia trebuie să stea la cratiță, să procreeze și să se supună bărbatului, în timp ce acesta din urmă este capul familiei, un fel de homo-cosmicus, upgradat special pentru cerințele sceolului 21. (Se pare că lucrurile nu s-au schimbat prea mult de la Ibsen încoace.).
Încă de la grădiniță ne sunt spălate creierele de aforisme precum Roz e de fete, albastru e de băieți!. (Ce să vezi, albastru a fost dintotdeauna culoarea mea preferată.). Mai târziu, exprimarea sentimentelor, stângaciile de pe terenul de fotbal, tendințele artistice, toate acestea atrag după sine stigmatul de fete, #LikeAGirl, cum o spun americanii, de parcă membrii (ca să nu spun membrele) acestei specii humanoide ar fi o eroare creaționistă cu care nu ți-ai dori sub niciun fel să fii confundat.
Asistăm (tacit, din păcate) la un val de abuzuri săvârșite împotriva femeilor și ne întrebăm ce merge prost. De ce nu se iau măsuri? (asta e întrebarea mea „preferată” în ultimii ani). Chiar astăzi, la orele prânzului, Caracalul era pe cale să lovească din nou. De ce? Pentru că femeia este vulnerabilă, slabă, ignorată, ba chiar vinovată de impertinența tuturor celor cărora li se pare firesc să jignească, să zâmbească mefistofelic, să fluiere și să-și manifeste complexul de superioritate în mod abuziv. Pentru că toate carențele sistemului de educație sunt doar urmări grave ale unor șapte ani de acasă precari, uneori inexistenți, care nu numai că nu atarg atenția asupra acestui subiect, considerat tabu, ci, dimpotrivă, accentuează decalajul dintre cele două tabere.
Nu trebuie, însă, extrapolat. Există și excepții. Totuși, când ajungi să te temi pentru siguranța ta, să fii nevoită să te asiguri că nu pleci singură spre casă, iar dacă alegi să o faci (pe riscul tău), să nu-ți lipsească cheile din pumn, înseamnă că este momentul să luam inițiativă. Să luăm măsuri!! Spun luăm pentru că este de datoria noastră, a tuturor, să ne educăm fiii, frații, prietenii, astfel încât egalitatea dintre sexe să nu mai reprezinte un ideal intangibil. Să ne educăm pe noi însene, dragi doamne și domnișoare, să nu ne complăcem și să nu facem compromisuri. Pentru nimic. Niciodată! Dacă așteptăm schimbarea de la stat, o să râmem cu statul. La coadă. Mai exact, la sfârșitul cozii menite să atragă atenția asupra diferențelor de gen la nivel mondial (Vezi raport realizat de World Economic Forum aici). Schimbarea asta de care se tot vorbește necontenit pe toate canalele de media stă chiar în noi și în atitudinea pe care alegem să o promovăm.
Zilele trecute urmăream un interviu cu unul dintre candidații la alegerile prezidențiale căruia i-a fost adesată urmtoarea întrebare: Credeți că România este pregătită pentru primul președinte-femeie? Câtă vreme există astfel de întrebări, câtă vreme vom adăuga fiecărei funcții, ocupate, în genere, de bărbați, particularitatea femeie (de parcă ar exista oameni vs. femei, președinte vs. președinte-femeie), România nu doar că nu va fi pregătită, ci va continua să adâncească discrepanțele sociale dintre oameni, opunându-se vehement eradicării discriminărilor de gen.
Așadar, tu ce zici?
Este nevoie de feminism în România secolului 21?
Maria Aida Cărămidaru
